Centrul de Cercetare şi Promovare a limbajului mimico-gestual

Despre comunitatea surzilor

Comunitatea surzilor este constituită din oameni care au pierderi de auz în diferite grade şi, deloc surprinzător, din oameni auzitori. Aceştia din urmă devin membri “de facto” fie pentru că s-au născut într-o familie de surzi, fie pentru că se identifică puternic cu această comunitate prin folosirea limbajului mimico-gestual şi prin intrarea în viaţa ei culturală.

Deşi răspândită printre auzitori, comunitatea surzilor are o coerenţă puternică şi simţul propriei identităţi. Cel mai important în contextul cumunităţii surzilor este faptul că ei au în comun moştenirea culturală, limba, experienţa de viaţă şi simţul identităţii.

În România, surzii sunt estimaţi la numărul de 30.000. Ca peste tot în lume, ei trăiesc printre auzitori, deşi nu au cu aceştia foarte multe contacte care să depăşească cadrul cotidian obişnuit. În acest fel, surzii sunt un paradox. Deşi sunt în mijlocul lumii, al tumultului oraşului şi al modernităţii, ei sunt singuri, neluaţi în seamă, consideraţi o povară de către Stat din cauza problemelor pe care le ridică „integrarea” lor în societate, adică normalizarea lor, sau, altfel spus, aducerea lor la acelaşi numitor cu auzitorii. arhiva video

Citește mai departe...

Scurt istoric

În desfăşurarea considerabilului proces de reintegrare a Bisericii în societate, cu binecuvântarea lui Dumnezeu pogorâtă asupra Bisericii şi a Neamului Românesc şi Ortodox şi sub oblăduirea Prea Fericitului Părinte Teoctist, Patriarhul Bisericii Ortodoxe Române, în anul 1996 se începe o nouă formă de misiune pastorală, care are în vedere asigurarea asistenţei religioase pentru deficienţii de auz din România şi Diaspora.

S-a avut în vedere faptul că dacă surdul este semenul nostru, ca orice alt om de pe faţa pământului, asta înseamnând că el trebuie să se afle lângă noi în Sfânta Biserică şi să participe cu noi la comuniunea cu Hristos. Deficienţa fizică, de orice fel, nu este un motiv de marginalizare, ci numai abaterile morale şi doctrinale sunt obstacole în calea mântuirii. Contactul surdo-muţilor cu Biserica, până în anul 1996, s-a făcut netranspuse în limbaj mimico-gestual numai la solicitarea acestora cu privire la oficierea Tainelor şi ierurgiilor legate de împrejurările speciale din viaţa omului (naştere, căsătorie, moarte), în virtutea practicii adânc înrădăcinate în tradiţiile poporului român.

Citește mai departe...

Comunicare prin gesturi Video

Citește mai departe...

Școala pentru surzi

Prima formă de educaţie cu specific de şcoală pentru surzi din România, care dăinuie şi astăzi, a luat fiinţă la Bucureşti, în cadrul Azilului „Elena Doamna” din Cotroceni, la 15 noiembrie 1863, pe lângă locuinţa doctorului Carol Davila, fost medic al Palatului Regal, la iniţiativa acestuia. Aici au fost primiţi primii copii cu deficienţe de auz. (Pufan, C., Stănică, I., Popa, M.). Mai târziu, această şcoală a devenit independentă, cu reşedinţa în Palatul Ghica-Tei, iar în anul 1895 a fost mutată la Focşani, într-un local corespunzător, unde s-a înfiinţat Institutul pentru surdomuţi. Primul profesor al şcolii a fost un deficient de auz, instruit la Viena şi Paris, al cărui nume nu este menţionat în documente, dar se pare că se numea Palla. Acesta îşi educa elevii folosind metodele mimică, grafică şi dactilă. Mai apoi, după acest profesor i-a urmat Melnic (sau Melic), George Ştefănescu şi Nicolae Ionescu-Tei, ultimul fiind şi director al şcolii din Bucureşti şi Focşani între anii 1870 şi 1901 (Popa. M., Pufan, C.).

Citește mai departe...