Limbajul natural al Surzilor din România este limbajul mimico-gestual românesc. La acesta pot accede direct copiii surzi, dacă le este intermediat accesul la limbaj prin contact cu adulţi şi cu alţi copii care îl folosesc. Limbajul mimico-gestual este un sistem vizual şi lingvistic, adică perceput vizual şi produs prin mijloace gestuale ale corpului. S-ar părea că ambele aspecte ale acestei descrieri au influenţat căile prin care limbajul s-a dezvoltat de-a lungul timpului.

Subiectul pe care îl tratează acest curs este acela al importanței mimicii în în actul comunicării în și din limbajul mimico-gestual românesc și nu numai.

Suntem cu toţii familiarizaţi cu folosirea comunicativă a gesticulaţiei umane. Oricum, auzitorii sunt, de obicei, mai familiarizaţi cu mimica ce însoţeşte limbajul vorbit, decât cu mimica folosită ca mijloc primar de limbaj gestic.

Mimica reprezintă modul în care trăsăturile feței redau trăirile unei persoane. În timpul unui discurs, pentru a ajuta la câștigarea încrederii publicului, mimica nu trebuie să intre în contradicție cu cele spuse.

Dacă urmărim orice conversaţie vorbită, putem observa manifestarea unor moduri particulare de mişcare a mâinilor şi braţelor, împreună cu expresiile faciale şi mişcările capului, umerilor şi ale corpului. Se poate spune că toate aceste acţiuni sunt pline de înţeles, în context.[1] Oricum, acest lucru nu implică faptul că astfel de gesturi sunt „lexicale” căci nu pot fi privite ca echivalente ale cuvintelor. Mai des, gesturile ne ajută să accentuăm conţinutul celor spuse. Vorbitorul poate folosi o gamă diferită de configu­ra­ţii ale mâinii, în diferite poziţii. Mâna poate fi închisă strâns în pumn, ţinută complet deschisă şi întinsă, îndoită, astfel încât vârful degetului mare şi vârfurile celorlalte degete să atingă sau să se îndoaie în pumn, doar cu un deget întins. Acestea şi o mulţime de alte configuraţii ale mâinii par să reflecte un mod particular de atitudine. S-ar putea chiar spune că dau o expresie metaforică ideii exprimate. Exactitatea acestei configuraţii este manifes­ta­rea fizică a exactităţii intenţionate de către vorbitor. Şi alţi factori pot fi importanţi. Până şi orientarea mâinii poate avea semnificaţii: palmele orientate în sus pot sugera pledoarie, în timp ce palmele cu faţa spre exterior (depărtate de cel ce face semnul) poate sugera înlăturare sau respingere.

 

Gestica mimică a exprimării informaționale în relațiile individuale

Studiile recente[2] arată că multe dintre gesturile care însoţesc un discurs sunt „motivate”, adică sunt o reprezentare mimică a unui gând abstract, intenţii, emoții. Autorul este în stare să perceapă legături simbolice între tipurile de mişcări şi noţiuni, cum ar fi onestitatea, confuzia sau stabilitatea. Potenţialul simbolic, pe care îl au, în general, gesturile umane redate prin mimică, sunt exploatate într-un grad mult mai mare în limbajele semnelor din lume.

Pe când gesturile ce însoţesc discursul joacă, în mod clar, un rol comun diferit de gesturile care alcătuiesc limbajele semnelor, ambele sisteme împărtăşesc elemente forma­tive comune. Unele gesturi sunt făcute de diferiți mușch, altele sunt produse de alte părţi ale corpu­lui, cum ar fi capul. Putem observa că unele gesturi manuale, ca nişte semne, necesită ambe­le mâini active, în timp ce, în alte gesturi o singură mână e suficientă. Multe formei ai feței exprimând informații despre starea individului care oferă și sau primește informații pe calea ritmicității feței. Există deseori o complementaritate între comportamentul mâinilor (articulatorii manuali) şi comportamentul capului, feţei, mimicii şi a corpului (articulatorii non-manuali).

Acţiunile care însoţesc discursul furnizează o indicaţie a potenţialului comuni­ca­tiv disponibil în mediul gestic. Ele demonstrează că, asemenea sunetului, pot fi produse şi structurile con­tras­­tive şi distinctive. E posibil să deosebim subcomponente sau blocuri gestuale, care pot fi combinate pentru a crea gesturi specifice, pline de înţeles. Cu toate acestea, este clar că gesturile care însoţesc discursul sunt foarte personalizate. Un individ poate să-şi dezvolte o tendinţă de a folosi aceleaşi câteva gesturi emfatice, în mod repetat. Nu există nici o necesitate ca gesturile să fie identice cu cele folosite de orice altă persoană. În contrast, acţiunile folosite în cadrul unui limbaj mimico-gestual cer gesturi particulare pentru a prelua înţelesuri specifice, pentru o întreagă comunitate.

Chiar şi o privire suspicioasă, de exemplu: ațintirea ochilor la primirea unei vești bune sau rele, în contextul informației primite, peste modul şi folosirea gesturilor mimice din cadrul diferitelor grupe de mușchi care aparţin celoe trei nivele ale feței. E în mod clar posibil să se dezvolte gesturi contrastante, care pot avea anumite sensuri. Unele dintre aceste gesturi pot fi comparate cu anumite cuvinte ale limbajului verbal, în faptul că au o structură internă şi legături convenţionale cu sensuri. Oricum, pentru cei mai mulţi vorbitori de limbaj mimico-gestual, astfel de gesturi sunt restricţionate ca număr, funcţie şi operaţie. Sunt, probabil, mai puţin de zece astfel de semne, folosite în mod regulat. Într-un fel, ele şi-au generalizat înţelesurile şi nu se combină normal cu forme structurale comparabile cu propoziţiile.

Pantomima

 O formă de activitate gestică familiară în mare parte mimicii în comunităţile ce nu folosesc gestica prin semne este pantomima. Aceasta a fost folosită ca o formă a artei în multe ţări, de sute, sau poate mii de ani. Ea formează şi o parte a culturii populare. Panto­mi­ma implică copierea sau imitarea activităţilor reale de viaţă, fără prezenţa obiectelor şi a persoanelor implicate ca atare. Artistul de pantomimă poate să joace rolul celui care merge pe o bicicletă, care se duce la culcare sau care conduce un autobuz, fără nici un alt sprijin decât propriile gesturi şi mişcări ale corpului. Astfel de pantomime împărtăşesc unele dintre trăsăturile caracteristice care sunt, de asemenea, prezente în limbajul mimico-gestual uman. Deseori, artistul de pantomimă foloseşte configuraţii ale mâinii şi acţiuni proprii mânuirii obiectului respectiv: pumnul închis arată înşfăcarea unui obiect cilindric sau subţire cum ar fi beţele pentru schi, sau mânerul unui ceainic; contactul dintre degetul arătător şi degetul cel mare arată mânuirea unui obiect fin şi delicat, cum ar fi un colier sau un fir de aţă; mâinile complet întinse şi deschise indică apucarea unui obiect cu mai multe feţe plate, cum ar fi o cutie de carton. Folosirea mâinilor în corelație cu fața este exploatată într-o formă avansată şi sofisticată în limbajul mimico-gestual.

De asemenea, artistul de pantomimă sau acel individ care nu cunoaste unul din limbajele mimico-gestuale folosite pe papamond se foloseşte, de modele spaţiale ale feței, cu încărcătură înformațională, pozitivă sau negativă. El va plasa un obiect imaginar într-un anumit punct în spaţiu şi va folosi diferite tehnici, cum ar fi privirea fixă şi mişcări dirijate, pentru a se referi la acel obiect localizat în spaţiu. Artistul poate, de exemplu, să plaseze o vază sau o masă imaginară, să verse apă în vază şi să pună flori în ea, toate acestea cu ajutorul mânuirii unor configuraţii ale mâinii, proprii locaţiei respective în spaţiu, folosindu-se de suportul informațional al feței în vederea exprimării sentimentului pozitiv sau negativ. Limbajul mimico-gestual utilizează acest potenţial al localizării în construirea unui sistem, chiar a unui set de sisteme, care acţionează ca o parte a gramaticii limbajului.

Oricum ar fi, să ne imaginăm că limbajul mimico-gestual este doar o formă sofisticată de pantomimă. E clar că acea comunicare mimată a artistului văzut atât în jocuri cât şi în teatru, necesită prea mult timp şi spaţiu pentru a fi folosită ca un sistem de comuni­ca­re eficient, în viaţa de zi cu zi. Artistul de pantomimă rar stă în picioare sau pe scaun nemişcat, ci se mişcă în jurul scenei recreând scenarii spaţiale, pe care vrea să le portretizeze. În mod similar, procesul de repunere în scenă a unei activităţi particulare poate implica un timp considerabil mai îndelungat. În opoziţie, limbajul mimico-gestual poate exploata potenţialul de spaţiu şi gesturi, în timp ce împrejurările sunt transpuse într-o unealtă lingvistică rapidă şi eficientă. Resturile imitării şi ale copierii spaţiale sunt tot timpul prezente drept o sursă de creativitate în limbaj, dar sunt exploatate într-o anumită limită a unui sistem lingvistic foarte bine structurat şi complex.

Simultaneitate

 În timp ce limbajele semnelor exploatează atât structuri secvenţiale cât şi simultane, natura şi extinderea simultaneităţii a fost punctul de plecare al multor dezbateri printre lingviştii care au studiat semnele și rolul mimicii în actul vorbirii ”prin semne„ precum și implicarea mimicii în corelația dintre persoanele care folosesc limbajul mimico-gestual. Întâia prezentare lingvistică a structurii interne a semnelor[3] descria semnele ca fiind segmentabile în aspecte specifice. Cele trei aspecte, configuraţia, poziţia şi mişcarea mâinilor, sunt folosite simultan de către persoana gesticulatoare. Acest fapt este important, în mod special, demonstrând ling­viş­tilor, şi nu numai, că semnele-cuvinte ale limbajului mimico-gestual au într-adevăr structură internă. De asemenea, prin natura acestor componente interne, se înţelege că există câteva grade de simulta­ne­itate în realizarea semnelor. Aşa că ar fi imposibil să se folosească configuraţia mâinilor, apoi o poziţie şi abia apoi o mişcare. Deşi aceste elemente ar putea să se schimbe în cursul realizării semnului, există întotdeauna şi inevitabil, simultaneitate.

În anii recenţi, mai mulţi analişti au sugerat faptul că semnele sunt, de asemenea, organizate secvenţial. Cele mai multe semne pot fi văzute ca secvenţe ale mişcării şi ale elementelor de poziţie a mâinilor[4]. Alţi lingvişti au sugerat că este posibil să se descompună semnele în silabe şi nuclee. Într-un sens mai larg, formalismul şi dezbaterea teoretică din jurul acestei probleme sunt în afara scopului acestei lucrări. Problema mai largă a faptului dacă cuvintele gesticulate au cumva un grad mai mare de simultaneitate decât cuvintele vorbite, încă aşteaptă să fie clarificată. În sfârşit, este clar că există un foarte înalt grad de simultaneitate în cadrul cuvântului-semn.

La nivel morfologic, specialiştii au observat că limbajul mimico-gestual rezistă la procese de segmentare secvenţială cum ar fi afixaţia.[5]

În schimb, prin folosirea dimensiunilor spaţiului şi ale mişcării, un singur semn poate suporta mai multe modificări, rezultând o formă complexă, extrem de elaborată, care exprimă simultan mai multe aspecte ale înţelesului. De exemplu, semnul pentru cuvântul grijă, care se efectuează cu degetele răsfirate, mişcându-se neuniform, în dreptul tâmplelor, arată şi efectele grijii, adică împrăştierea şi confuzia minţii. Unele lucrări despre formarea cuvintelor din limbajul mimico-gestual[6] sugerează că acesta poate exploata un proces de compunere simultană, imposibil în mod firesc în cadrul limbajelor vorbite. Cu toate acestea, structurarea liniară şi secvenţială nu lipseşte în totalitate.

Nivelul sintactic este de asemenea baza unei interacţiuni complexe şi creative dintre structurile simultane şi secvenţiale. Gesticulatorii au două mâini, fiecare în stare să exprime unităţi separate de sensuri, şi articulatori non-manuali, de exemplu: ochii, gura, faţa, capul şi umerii, care pot, de asemenea, să transmită sensul. Limbajele semnelor exploatează acest potenţial în moduri diferite şi superior structurate. Propoziţiile nu pot fi vizualizate normal ca secvenţe liniare, nici chiar ca secvenţe liniare cu structură ierarhică. Mai mult, pentru că gesticultorul poate, de asemenea, folosi spaţiul pentru a localiza referenţi, relaţiile gramaticale, cum ar fi subiect şi obiect, pot fi exprimate fără a se recurge numai la semn. Această caracteristică a limbajului mimico-gestual poate fi folosită cu mult succes atunci când se încearcă să se redea, de exemplu, un dialog dintre două persoane. Fiecărui „personaj” i se consacră un loc în spaţiu, pe care gesticulatorul le ocupă succesiv, adoptând şi atitudinea de rigoare, pe măsură ce expune punctul de vedere al fiecăruia. Încă o dată, în timp ce simultaneitatea este în mod clar o caracteristică şi a limbajelor vorbite, în special prin operaţii ale unor sisteme precum tonul, intonaţia şi accentuarea, mediul lingvistic al limbajelor gestuale furnizează, cu adevărat, un orizont considerabil pentru operaţia de structurare simultană.[7]

Structurarea spaţială

O altă proprietate fundamentală a limbajelor gestuale umane în corelație cu fața este exploatarea directă a spaţiului pentru reprezentarea sensului informației. Gesturile nu sunt numai produse sau articulate, ele pot fi de asemenea «localizate» în spaţiul din jurul corpului gesticula­to­și ru­lui, iar în această situație, poate fi aratat și sentimentul mai discret al individului sau indivizilor care folosesc limbajul mimic și gestual. În practică, acest spaţiu al semnelor este limitat. Spaţiul semnelor este folosit în moduri diferite, depinzând de un nivel lingvistic anume, avut în vedere. Spaţiul din jurul gesticulantului, ca şi poziţiile de pe corpul acestuia, pot fi folosite pentru a distinge ele­men­tele formaţionale de sub nivelul cuvântului: folosirea fonemică a spaţiului. Verbele pot începe şi sfârşi în puncte diferite din spaţiu pentru a arăta diferite tipuri de înţelegere, cum ar fi înţelegerea subiectului sau a obiectului: folosirea morfologică a spaţiului. De exemplu, verbul a mântui se realizează cu braţele încrucişate în dreptul încheieturilor mâinii, pornind de sub nivelul taliei şi terminând cu braţele complet întinse, formând o axă paralelă cu pământul pentru a se sugera răstignirea. La acest gest-cuvânt care exprimă actul Jertfei supreme realizată de Dumnezeu-Omul Iisus Hristos, joacă un rol foarte important poziția feței precum și expresia mimică a feței, oferind o conotație de supunere fiască față de Dumnezeu-Tatăl, precum și de biruință față de păcat și urmările acestuia. Spaţiul semnelor poate fi folosit, de asemenea, pentru tipuri specifice de referinţă şi indicare: folosirea sintactică şi discursivă a spaţiului. Astfel, la cuvintele „daruri care sunt puse înainte”, se desfăşoară o mişcare amplă a mâinii, în formă de arc de cerc, indicând Cinstitele Daruri.

În timp ce această resursă spaţială nu este în mod direct disponibilă în limbajele vorbite, dovezile curente sugerează că tipuri similare de constrângere lingvistică ope­rea­ză neţinând cont de modalităţile lingvistice. Aceasta înseamnă că la o examinare mai amănunţită, sistemele gramaticale ale limbajelor gestuale sunt, probabil, asemănă­toa­re într-o măsură destul de mare cu alte limbaje din lume.

 Legături între formă şi înţeles

 Există de obicei o presupunere, atât din partea lingviştilor, cât şi a nespe­cia­liş­tilor, că forma unui semn va avea o oarecare legătură cu înţelesul său. O asemenea presu­pu­nere este rar prezentă în legătură cu limbajele vorbite. Nu ne întrebăm de ce secvenţa de sunete folosită în cuvântul «cruce» este potrivită înţelesului său. Mai degrabă ne aşteptăm să nu fie implicată nici o „motivaţie” anume – forma cuvântului este pur arbitrară. Bineîn­ţeles, poate fi posibil să se urmărească forma în alte câteva origini lingvistice – indo-europeană, islandeză, latină, franceză sau oricare alta, dar nu există nici o presupu­nere cum că înseşi formele cele mai timpurii vor demonstra o oarecare legătură percep­ti­bilă între formă şi înţeles. Oricum, în legătură cu limbajele gestuale, există o presupunere generală că înţelesul «cruce» va fi exprimat de un semn gestual care are o legătură în alcătuirea sa cu o cruce reală. Mai multe limbaje gestuale codifică înţelesul de «cruce» prin folosirea de semne despre care se poate spune că reprezintă cele două axe ale crucii: BSL (British Sign Language), ASL (American Sign Language), limbajul australian al semnelor (Auslan) şi limbajul irlandez al semnelor, toate folosesc aceleaşi forme. Oricum, merită notat faptul că, în ciuda acestor legături, semnele în diferite limbaje gestuale au diferite reguli de formare. Toate sunt făcute în faţa corpului, la înălţimea umerilor, dar folosesc diferite configuraţii ale mâinii şi implică mişcări diferite; mai mult, unele sunt făcute cu o singură mână, în timp ce altele cu ambele mâini.

Una dintre dezbaterile în desfăşurare în cadrul studiilor limbajelor semnelor este dacă iconicitatea, adică legătura principială, observabilă, dintre forma lingvistică şi înţeles, este mai răspândită în limbajele semnelor decât în cele vorbite. O examinare completă a acestei probleme ar necesita elaborări detaliate ale naturii iconicităţii în cadrul limbajelor gestuale. Ca şi în cazul simultaneităţii, este posibil ca iconicitatea să fie subestimată în limbajele vorbite şi supraestimată în cele gestice. Cu toate acestea, există o serie de legături între formă şi înţeles. Semnul înger, spre exemplu, se realizează cu ambele mâini deschise paralel cu pământul, cu degetele mari, atingând umerii şi formând unghiuri drepte cu celelalte care imită bătăi de aripi. Limbajul mimico-gestual prezintă cu adevărat un grad mai mare de iconicitate decât limbile vorbite. Asemenea legături iconice pot fi folosite ca metode de învăţare de către student şi ca sursă de creativitate de către gesticulator. Iconicitatea are o importanţă deosebită în cadrul limbajului mimico-gestual religios care, aflat într-un stadiu incipient, se poate lesne dezvolta pornind de la iconici­ta­tea limbajului vorbit, din gestica liturgică şi din transpunerea zugrăvită în icoane.

 

Locul mimicii în actul interpretării dintre persoana surdă și auzitoare

Interpretarea pentru surzi este relativ necunoscută, nu numai pentru societatea românească, ci şi pentru mulţi dintre cei ce practică traducerea şi interpretarea, în general, fapt ce poate genera reacţii foarte variate faţă de interpretare şi interpret. Munca de interpret pentru surzi se bazează pe acelaşi principiu ca şi alte forme de interpretare, adică „să înţelegem pentru a permite altora să înţeleagă”, indiferent de limbajul folosit.

Interpretarea este o formă de comunicare practicată de un interpret, care acţio­nea­ză ca un mediator între doi vorbitori care nu au un limbaj comun. Vorbirea este expri­marea unei intenţii, iar semnificaţia ei nu poate fi redusă la suma semnificaţiilor lingvistice pe care limbajul le atribuie cuvântului folosit. Semnificaţia este rezultatul unei sinteze a sensurilor lingvistice şi a cunoştinţelor contextuale acumulate de la începerea emiterii vorbirii. Interpretarea nu este o formă de „transcodificare”, ci o refor­mu­lare inteligibilă, corectă, a discursului original.

Obstacolele lingvistice întâlnite se bazează pe diferenţele de nivel social şi cul­tu­ral dintre emiţător şi receptor.[8]

Ca tehnică de interpretare alegerea modului de interpretare diferă în funcţie de fazele examinării, stabilirii faptelor, pledoariei, punerii sub acuzare, etc. De exemplu; când acuzatul este examinat asupra identităţii sale, întrebările sunt tipice şi cer răspunsuri scurte, deci modul de interpetare va fi concis. Totuşi, imediat ce judecătorul cere acuzatului să relateze faptele, răspunsul cere o anumită analiză. Interpretul va folosi modalitatea de interpretare simultană pentru a evita lungirea procedurii şi alte inconveniente, folosindu-se în acest sens, în funcție de delicatețea și gravitatea faptei comise și de exprimarea mimică a feței. În acest fel, surdul se va expri­ma el însuşi prin semne, la care adaugă expresiile faciale, fără a crea un gol între dis­cur­sul original şi interpretare. Ocazional, este necesar ca interpretul să asculte două-trei propoziţii înainte de a începe să interpreteze, dar fără a-l întrerupe pe acuzat.[9]

 

 

[1] Allan Pease, Limbajul trupului, Ed. Polimark, ed. 8, Bucureşti, 2001, p. 86-87. Claudia Schäfer (coord.), Limbajul corpului, Ed. Niculescu, Bucureşti, 2001, p. 33-35.

[2] Calbris, The Semiotics of French Gestures. Indian University Press, Bloomington, 1990, p. 110. Allan Pease, op.cit., p. 90-93. Claudia Schäfer (coord.), op.cit., p. 57-66, 99-102.

[3] Dezvoltată de Stokoe în relaţie cu ASL (American Sign Language).

[4] Cea mai importantă prezentare este a lui Liddell, S.K. şi Johnson, R.E., American Sign Language: The Phonological Base. Gallaudet College, Washington, 1985, p. 38-45.

[5] Vezi de exemplu Klima, E. şi Bellugi, U., The Signs of Language. Harvard University Press, Cambridge, Mass, 1979, p. 99.

[6] Brennan, M., Word Formation in British Sign Language. University of Stokolm, Stokolm, 1990, p. 53-65.

[7] Pentru alte discuţii despre simultaneitatea şi secvenţialitatea limbajului gestual, vezi Trevort, B.T. (editor), Sign of Life: Proceedings of the Second European Congress on Sign Language Research. Institute of Linguistics, University of Amsterdam, Amsterdam, 1986, p. 122-138 şi 231-244.

[8] Pr. Constantin Onu, Misiunea Bisericii Ortodoxe Române faţă de credincioşii deficienţi de auz şi de vedere, 2003, p. 94.

[9]Ibidem, p.84-85.