Comunicarea şi ştiinţele comunicării
Oriunde există viaţă trebuie să fie şi comunicare, chiar dacă savanţii nu i-au putut desluşi în toate cazurile mecanismele. Prin firea sa relaţională, omul, aşadar şi surdul, nu poate să nu comunice, el este structural o fiinţă comunicaţională. Omul se poate lipsi pentru o vreme sau pentru totdeauna de cuvântul scris şi chiar de cel rostit, dar nu şi de alte nenumărate forme ale comunicării: un surâs, oglindirea în privirile unei fiinţe dragi, o melodie murmurată, rugăciunea, contemplarea. Numai înţelegând exact natura şi virtuţile comunicării, devenim conştienţi de măsura în care depindem de ea.
Non-comunicarea este imposibilă atâta vreme cât înfăţişarea, vestimentaţia, mimica, privirea, mersul, gesturile şi chiar tăcerile noastre le dezvăluie celorlalţi condiţia socială, temperamentul, obiceiurile, dispoziţia, atitudinile sau emoţiile pe care le resimţim. Acţionând într-un cadru cu caracteristici date, indivizii adoptă atitudini şi comportamente deduse din practica interacţiunii sociale, pe care le alternează după împrejurări.[1]
Există diferite modalități de comunicare.
În general, se vorbeşte de comunicare intrapersonală, interpersonală, diadică, de grup, publică, de masă[2], de comunicare în domeniul ingineriei informaţiei[3], de comunicare animală, de comunicare muzicală, gestuală, plastică, cinematografică, verbală, non-verbală, scrisă, de „comunicare dincolo de cuvinte”.[4] Toate acestea sunt manifestări grăitoare ale complexităţii fiinţei umane, fiinţă socială, comunitară prin excelenţă şi comunicantă, comunitatea ştiinţifică – spre pildă – satisfăcând exemplar exigenţa unei societăţi a comunicării.[5]
Aspectul cel mai spinos al comunicării rezidă în contradicţia dintre nevoia interlocutorilor de a-şi transmite mesaje şi imposibilitatea practică în care se află ei de a emite şi recepţiona altceva decât semnale, inclusiv verbale.
Postularea preponderenţei comunicării verbale se află în vădită contradicţie cu rezultatele recente ale cercetărilor din câmpul kinezicii, potrivit cărora persoanele aflate în interacţiune nemijlocită îşi transmit cu precădere mesaje non-verbale. Acestea sunt estimate la circa 65% când se are în vedere numai limbajul gestual, şi la nu mai puţin de 93% atunci când sunt incluşi în această categorie şi parametrii vocali de tipul intonaţiei, ritmului, înălţimii, volumului sonor etc., ce însoţesc expresia verbală, fără a aparţine planului lingvistic propriu-zis. În plus, nu trebuie uitată larga gamă de situaţii în care oamenii sunt nevoiţi să comunice prin mijloace exclusiv non-verbale, ca în cazul mutismului sau al surdităţii unuia dintre parteneri, în cel al aloglaţiei interlocutorilor sau al unor contexte situaţionale particular, ca distanţa excesivă, un zgomot de fond puternic, interdicţiile cu caracter magic sau religios, ori constrângerile de ordin ludic/artistic, precum în jocurile de societate bazate pe mimarea unor acţiuni sau în spectacolele de pantomimă.[6]
Gesturile transmit o informaţie cu o multitudine de amănunte în aceeaşi acţiune de comunicare; în asemenea cazuri, conotaţiile ce însoţesc sensul de bază sunt redate prin varietăţi infinit gradate ale parametrilor mişcării (amplitudine, viteză de execuţie etc.), care joacă aici rolul intonaţiei din cazul comunicării verbale. Observarea acestor caracteristici ale gestului ne permite să distingem o negaţie categorică de una ezitantă, dezminţirea vehementă de contestarea timidă. Sensibilitatea receptorului uman la nuanţele înţelesurilor transmise gestual e deosebit de mare. Un zâmbet poate îmbrăca o infinitate de forme, de la surâsul abia schiţat până la „hlizitul“ cu gura până la urechi, dar destinatarul ştie, în general, să-i decodifice condiţiile şi va răspunde la rându-i într-un mod cât mai diferenţiat la semnalul emiţătorului.
Privirea, gestul, mimica, tonul sunt parametrii de care depinde bunul mers al relaţiei şi tot ei fac obiectul recriminărilor atunci când raporturile dintre comunicatori încep să şchiopăteze.[7]
Comunicarea este un eveniment, iar raportul dintre cei doi poli fundamentali (sursă, destinaţie) rămâne mereu variabil: nu se poate spune de la început dacă actul comunicaţional îi apropie sau îi îndepărtează unul faţă de celălalt, tăcerea fiind de multe ori prin ea însăşi un mesaj plin de semnificaţii. Tăcerea este şi un răspuns: „Chinuit a fost, dar S-a supus şi nu Şi-a deschis gura Sa; ca un miel spre junghiere S-a adus şi ca o oaie fără de glas înaintea celor ce o tund, aşa nu Şi-a deschis gura Sa.” (Isaia 53, 7).
Cuvântul vorbit, scris sau cuvântul-semn este produsul unei voinţe de comunicare, având simultan un aspect noetic şi un aspect dinamic. Atunci când subiecţii comunicării se situează în acelaşi plan ontologic, posibilităţile de a se înţelege şi a se îmbogăţi reciproc depind de limbaj. Limbajul are un rol esenţial în comunicarea umană. Nu putem stabili relaţii cu ceilalţi, nu putem ieşi din izolare decât prin intermediul limbajului – care este singura cale de a trece de la singurătatea insului la comunicarea cu aproapele nostru, cu semenii, cu întreaga comunitate umană. Cuvântul omenesc concentrează în sine o mare putere. Printr-un cuvânt pe care îl spune cineva despre sine afli date despre persoana lui. Cuvântul îl descoperă, îl revelează pe acel ins. Dar cuvântul nu serveşte omului doar spre a se descoperi pe sine, ci pentru a stabili o relaţie de comunicare cu semenii. Prin limbaj, o comunitate îşi poate păstra unitatea sau poate pieri.
Istoria umanităţii poate fi prezentată ca ansamblul relaţiilor comunicaţionale dintre oameni, pentru că omul are ca dat ontologic aspiraţia către comuniune, iar drumul către acest scop se desfăşoară prin intermediul comunicării. În decursul diferitelor perioade istorice, persoanele şi grupurile umane se definesc şi se raportează unele la altele în plan social, politic, cultural, economic sau religios prin acte de comunicare.
În acelaşi timp, Pământul ne oferă imaginea unei impresionante diversităţi lingvistice, etnografice, culturale. Până în prezent, antropologii au putut să identifice mai mult de 300 de grupuri etnice pe glob. Fiecare dintre acestea contribuie la înfrumuseţarea peisajului identităţilor culturale bine conturate, pentru fiecare perioadă istorică şi regiune geografică.
Marea majoritate a căilor mediatice contribuie la o amplă descoperire a diversităţii organice a lumii. Frontierele geografice ale ţărilor nu mai împiedică privirea către familiarizarea cu mentalităţile, calităţile sau defectele altora (surdomuţi, orbi, etc.).
Opinia publică se constituie astăzi în jurul informaţiei receptate prin intermediul mijloacelor de comunicare audiovizuale. Televiziunea, radioul, telefonul sau ordinatorul fac parte integrantă din orice cămin. Omul construieşte astfel relaţii structurale cu semenii săi şi are noi posibilităţi de a cunoaşte, de a stabili „întâlniri”, de a înţelege modul de viaţă al celorlalţi şi de a personaliza propriul mod de a fi. La începutul secolului al XXI-lea, „satul mondial” în care trăim tot mai pronunţat stă sub presiunea a două tendinţe contradictorii: individualizarea persoanelor (mondializarea) şi, pe de altă parte, replierea comunitară a diferitelor grupuri (surdomuţi). Tensiunile sunt bine reflectate, uneori amplificate, în oglinda mişcătoare a mass-media.
În epoca dominată de cultura mediatică se resimte o criză a limbajului. Accelerarea ritmului, multiplicarea şi fragmentarea „mesajelor” pun în cauză insuficienţa limbajului tradiţional.
Limbajul mass-media face să renască interesul pentru cunoaşterea simbolică, în cadrul căreia simbolul „se lipeşte” de realitatea concretă pe care o evocă. Prin puterea lui sugestivă, simbolul pune în lucrare plurisenzorialitatea, iar imaginaţia participă la adecvarea subiectului la real. Uitat sau abandonat în istoria trecutului de-a lungul perioadei dominate de limbajul clasic al ştiinţelor, simbolul revine în mass-media pentru a reînnoi şi întări comunicarea.
Integrarea surdomuţilor în comunitatea celor auzitori aduce cu sine problema omului, a persoanei, a limbajului uman şi reconsiderarea lor. Studierea şi cunoaşterea limbajului mimico-gestual influenţează puternic teoriile şi tehnicile comunicării, determinându-l pe omul modern să descopere valenţe ale limbii şi cuvântului uitate, ajutând la ieşirea din criza comunicaţională actuală, punându-l pe om faţă în faţă cu omul, la propriu şi la figurat.
[1] Şi Înţelepciunea lui Sirah surprinde acest aspect: „Din vedere se cunoaşte omul şi din chipul feţei se cunoaşte cel înţelept. Îmbrăcămintea omului, dezvelirea dinţilor, când râde, şi călcătura lui vestesc ce este el.” (Înţelepciunea lui Isus Sirah, 19, 26-27).
[2]Melvin L. De Fleur şi Sandra Ball-Rokeach, Teorii ale comunicării de masă, Ed. Polirom, Iaşi, 1999, p. 27.
[3] Adrian-Traian Murgan, Principiile teoriei informaţiei în ingineria informaţiei şi a comunicaţiilor. Ed. Academiei Române, 1988, p. 4.
[4] Capitolul omonim din cartea profesorului Mihai Dinu.
[5]Mihai Dinu, op. cit., p. 51.
[6] Maurice Merleau-Ponty observă că, înainte de a fi în serviciul comunicării, limbajul este „un fel al corpului omenesc de a trăi şi celebra lumea” apud André Vergez şi Denis Huisman Curs de filozofie, Ed. Humanitas, Bucureşti, 1995, p. 100.
[7]Mihai Dinu, Comunicarea, p. 104.
