Sensul comunicării se întregeşte în comuniune. De altfel, verbul latin communico are o semnificaţie mai adâncă, nelimitându-se la „a nota contactul, legătura – inevitabil superficială şi neangajantă”: el înseamnă a face comun ceva, a împărtăşi, a uni.[1] Limba noastră a preluat sensul unificării, al împărtăşirii, „sens pe care l-a gravat într-un cuvânt vechi şi nealterat de graba şi superficialitatea modernilor”, cuminecare; „Comunicarea este de ceva, cuminecare este în sânul a ceva, întru ceva”.[2] Experienţa supremă de comunicare a lui Dumnezeu către om este dăruirea Sa reală, personală, în Hristosul euharistic, sub forma trupului şi a sângelui, în Taina Cuminecării, Cuminecarea întru Hristos, cu Hristos, koinonia, este înălţimea ameţitoare a deplinei comuniuni între Dumnezeu şi om, experienţa îndumnezeirii omului. Nu oricine se poate însă apropia.
Omul trebuie să mărturisească şi să-şi conducă viaţa potrivit dreptei credinţe: o viaţă „nebruiată”, întemeiată pe o învăţătură „nebruiată”. Bruiajul (păcatul) face imposibile comunicarea şi comuniunea, ba chiar cuminecarea euharistică, fapt exprimat prin vechiul sens al excomunicării, cel de neparticipare la cina euharistică. O asemenea întemeiere, în credinţă şi euharistie, permite şi realizarea comuniunii între oameni, în Biserica lui Hristos: „o pâine, un trup suntem cei mulţi: căci toţi ne împărtăşim dintr-o pâine”, spune Sfântul Pavel. Comunicarea euharistică este comuniunea cea mai profundă a omului transfigurat cu Dumnezeu şi cu semenii.
Perspectiva teologiei răsăritene oferă astfel nu doar condiţiile unei bune comunicări, ci şi spaţiul prin excelenţă al realizării unei comunicări eficiente, care-şi atinge finalitatea: aceea de a realiza comuniunea.
Societatea contemporană se structurează ca societate comunicaţională. În consecinţă, paradigmele sale educaţionale sunt astăzi influenţate masiv de evoluţia teoriei şi a mijloacelor comunicării. Pentru a fi însă eficiente în sensul spiritualităţii creştine, acestea trebuie să dea seama de o comunicare interpersonală autentică, pe verticală şi pe orizontală. Cunoaşterea trebuie să depăşească măsura superficială a transmiterii impersonale de informaţii între oameni, trebuie să se ancoreze într-o dimensiune mai profundă, teandrică, care să permită omului desăvârşirea prin cunoaştere şi nu doar cunoaşterea.
Contribuţia teologiei creştine poate fi rezumată astfel: orice act de comunicare rezultă dintr-o comuniune şi vizează constituirea unei comuniuni din ce în ce mai intense; o comunicare ce rodeşte din comuniune şi care vizează comuniunea este o comunicare „ontologică”, dătătoare de viaţă şi consistenţă; păcatul disociază comunicarea de comuniune şi face imposibilă orice comunicare constructivă în direcţia persoanei, a relaţiilor între oameni, a relaţiilor între aceştia şi ecosistemul din care fac parte, a relaţiilor între creaţie şi Creator.
Modul în care înţelegem sensul comunicării nu este de neglijat. Se poate spune că-i de-a dreptul decisiv. Liant primordial al societăţii omeneşti, comunicarea a ajuns să reprezinte emblema perfectă a lumii noastre, atât în forma ştiinţei omonime, cât şi a aplicaţiilor omniprezente ale tehnologiei comunicării.
Or, teologia vie, autentică – înţeleasă ca expresie a experienţei creştine într-un context temporal, cultural, social bine precizat – presupune un răspuns foarte concret la problemele societăţii în care trăim. În acest sens, studiul teologic al limbajului mimico-gestual ca făcând parte din posibilităţile curente de comunicare nu are sensul unui demers pur informativ, manifestând în schimb valenţele unui demers formativ şi, îndrăznim a spune, teologic.
Limbajul mimico-gestual şi primirea activă a surdomuţilor în Biserică va avea ca efect înnoirea limbajului teologic şi revalorificarea Tradiţiei într-un mod asemănător primelor veacuri, dată fiind noutatea totală a misiunii creştine ortodoxe printre deficienţi.
[1] Corneliu Mircea, Intercomunicare, Ed. Ştiinţifică şi Enciclopedică, 1979, p. 24. O analiză de acest tip asupra realităţii eclesiale dă sfântul Maxim Mărturisitorul în Mistagogia, cap. 1, ediţia românească, trad. Pr. Prof. Dr. Dumitru Stăniloae, Editura Institutului Biblic şi de Misiune a Bisericii Ortodoxe Române, Bucureşti, 1994, p. 8.
[2] Cf. C. Mircea, p. 24.