Școala pentru surzi

Prima formă de educaţie cu specific de şcoală pentru surzi din România, care dăinuie şi astăzi, a luat fiinţă la Bucureşti, în cadrul Azilului „Elena Doamna” din Cotroceni, la 15 noiembrie 1863, pe lângă locuinţa doctorului Carol Davila, fost medic al Palatului Regal, la iniţiativa acestuia. Aici au fost primiţi primii copii cu deficienţe de auz. (Pufan, C., Stănică, I., Popa, M.). Mai târziu, această şcoală a devenit independentă, cu reşedinţa în Palatul Ghica-Tei, iar în anul 1895 a fost mutată la Focşani, într-un local corespunzător, unde s-a înfiinţat Institutul pentru surdomuţi. Primul profesor al şcolii a fost un deficient de auz, instruit la Viena şi Paris, al cărui nume nu este menţionat în documente, dar se pare că se numea Palla. Acesta îşi educa elevii folosind metodele mimică, grafică şi dactilă. Mai apoi, după acest profesor i-a urmat Melnic (sau Melic), George Ştefănescu şi Nicolae Ionescu-Tei, ultimul fiind şi director al şcolii din Bucureşti şi Focşani între anii 1870 şi 1901 (Popa. M., Pufan, C.).

 

În acelaşi an cu înfiinţarea primei şcoli din Bucureşti (1863), se inaugurează o şcoală particulară la Timişoara, din iniţiativa profesorului Carol Schaefer (1841-1912), dar această şcoală nu a avut o continuitate şi nu se cunoaşte ce metode de instruire se folosea şi în ce fel a funcţionat. Însă actuala şcoală profesională de la Timişoara (înfiinţată oficial în 1885) se consideră continuatoarea tradiţiilor şcolii lui Schaefer. Treptat, reţeaua şcolilor româneşti pentru surzi s-a extins prin înfiinţarea de noi aşezăminte şi institute speciale la Arad (1885), Cluj (1888), Cernăuţi (1908), Bucureşti (înfiinţată în 1919, dar funcţionând din 1921 pentru fete şi din 1927 pentru băieţi), Iaşi (1931 sau 1932) ş.a. (Stanică, I., Popa, M., 1994). Menţionăm că şcoala pentru fete din Bucureşti a funcţionat iniţial pe Str.  Nuferilor nr. 20-25 (actuala Str. General Berthelot), o clădire foarte veche şi inadecvată, iar după 1976 şcoala s-a mutat într-un local nou în cartierul Drumul Taberei, fiind actualmente şcoală-pilot de formare practică a noilor cadre didactice. Şcoala de băieţi a funcţionat iniţial într-o clădire de lângă Arhivele Statului după care s-a mutat pe Calea Griviţei 199, iar mai târziu s-a mutat în cartierul Bucureştii Noi.

Şcolile speciale, printre care şi cele de surzi, au fost reorganizate prin Legea învăţământului primar şi normal din 1924 iar personalul didactic era format din învăţători asistenţi, numiţi dintre absolvenţii şcolilor normale, pe baza recomandării date de directorul şcolii normale şi de profesorul de pedagogie; învăţători titulari, numiţi dintre învăţătorii asistenţi, cu un stagiu de doi ani într-o şcoală specială, pe baza unui concurs precum şi dintre absolvenţii unor şcoli speciale !!! (Stănică, I., Popa, M.,1994). Tot în această perioadă, pregătirea specialiştilor, numiţi profesori „medicopedagogi” s-a făcut la Universitatea din Cluj (1921-1927) sub conducerea lui Gheorghe Creiniceanu şi la Universitatea din Bucureşti (1938-1940), sub conducerea lui Ion Ciorănescu, care a fost inspector la Ministerul Învăţământului şi director al Şcolii de surdomuţi din Bucureşti între 1927-1940. Acesta a făcut studii la Berlin şi a publicat în 1932 „Abecedarul pentru şcolarii surdomuţi spre a învăţa vorbirea, citirea cu grai şi scrierea”, având o  anexă care cuprinde „Îndrumări metodice privind predarea sunetelor, ortofonie”.

Rezultatele recensământului din 1 ianuarie 1936 au arătat că existau numai 7 şcoli speciale pentru surdomuţi în acea vreme iar acestea nu puteau cuprinde pe toţi copiii care aveau nevoie de condiţii speciale de instruire. Atunci existau două categorii de aşezăminte, unele  care "ospitalizau", deci cu internat, cum ar fi cele din Cluj şi Timişoara, care aparţineau Ministerului Muncii, Sănătăţii şi Ocrotirilor Sociale, altele care erau frecventate de elevi externi, care locuiau de obicei cu părinţii în aceeaşi localitate. Oficial, învăţământul era gratuit pentru cei care puteau dovedi cu acte sărăcia în care trăiau, dar majoritatea elevilor plăteau unele contribuţii. Erau primiţi în şcoală nu numai copii care aveau vârsta de 7 ani ci şi mai mari, cu aceştia fiind alcătuite clase speciale. Din cauză că erau prea puţine şcoli iar posibilităţile lor de cuprindere, reduse, mulţi copii rămâneau neşcolarizaţi. Din această cauză, nu se putea asigura nici profesionalizarea  în masă iar mulţi dintre surdomuţi îngroşau rândurile cerşetorilor, vagabonzilor sau prostituţia tinerelor fete. (Stănică, I., Popa, M.1994).

D. Rusticeanu, în lucrarea sa „Iniţierea surdomuţilor în limbajul auditiv” arată că în acele timpuri (1932) existau numai 6 şcoli pentru surzi, din care patru aparţineau Ministerului Învăţământului (două din Bucureşti, câte una din Focşani şi Cernăuţi) şi alte două erau administrate de Ministerul Muncii, Sănătăţii şi Ocrotirilor Sociale (Cluj şi Timişoara). Faptul că şcolile erau sub tutela a două ministere crea destule neajunsuri, pe care nu le menţionăm aici. Autorul estimează că aceste 6 şcoli abia puteau şcolariza 500 de elevi „lipsiţi de simţul auzului şi de facultatea vorbirii” dintr-o populaţie totală estimată la 18.000 de surzi care locuiau în „România Mare”. Încă de pe atunci acest luminat medicopedagog preconiza crearea de clase diferenţiate în şcolile de surzi, în funcţie de dotarea intelectuală şi de starea auzului şi a vorbirii elevilor, pentru a se evita unele dificultăţi enorme (op. cit.). Astfel, autorul recomanda ca „...în clasele A să se admită elevii surzi cu un coeficient de inteligenţă superioară normalului, copii cu resturi de auz şi cei asurziţi după învăţarea limbajului verbal. În clasele B să se primească elevii atinşi de surditate congenitală sau dobândită în prima vârstă a copilăriei, având însă o dotaţiune normală iar în clasele C să se trimită elevii surdo-muţi atinşi de debilitate mentală” (Pr. conf. univ. dr. Constantin Onu, Comunicare şi slujire prin limbajul mimico-gestual, p. 184).

De asemenea, D. Rusticeanu a propus şi o organizare ideală a învăţământului special, începând cu grădiniţa, unde să se creeze condiţii optime de exercitare a simţurilor şi a mişcării şi unde copiii de 5-7 ani să se pregătească pentru învăţarea limbajului auditiv (op. cit.). În cei 8 ani de studiu şcoala trebuia să-i iniţieze pe elevi în istoria şi geografia patriei, să le predea noţiunile numerice şi  să-i demutizeze prin metode specifice. În consecinţă, instruirea trebuia să cuprindă următoarele materii: articulaţia, labiologia, conversaţia, cetirea, exerciţii gramaticale, compuneri, aritmetica şi geometria, religia, istoria, geografia, ştiinţele fizico-naturale, caligrafia, desemnul, gimnastica, lucrul manual şi îndeletniciri practice. Programa analitică era specială.

După al doilea război mondial şi până în prezent s-au conturat câteva etape distincte în educaţia copiilor cu deficienţe de auz pe care le-au semnalat C. Pufan, Ilie Stănică şi Mariana Popa în lucrările citate mai sus.

Prima etapă, cuprinsă între anii 1950 şi 1970, a inclus schimbări în organizarea învăţământului şi în metodele de recuperare, cu accent pe metoda românească de demutizare, ale cărei baze au fost puse în special de D. Rusticeanu şi I. Ciorănescu. Ea a fost echilibrată, accepta înnoirile dar respingea exagerările. Astfel ne explicăm de ce în şcolile noastre unde s-a utilizat această metodă, deşi s-a folosit în mod amplu mimico-gesticulaţia, nu s-a ajuns la exagerările promovate de unele şcoli din Franţa,  la folosirea unei „metode orale pure” promovate de germani sau a dactilologiei care era impusă de şcoala sovietică. Însă, mimico-gesticulaţia şi dactilologia erau metode auxiliare aservite formării vorbirii orale, alături de alte metode specifice demutizării. În această etapă: s-a extins şi diferenţiat reţeaua de învăţământ special,  s-au perfecţionat metodele de depistare şi de diagnosticare a copiilor cu deficienţe, s-au organizat instituţii de formare şi de perfecţionare a personalului didactic, s-au elaborat planuri de învăţământ, programe şi metodici speciale, s-au creat primele grădiniţe de hipoacuzici şi surzi la Bucureşti, Săftica, Craiova, Fălticeni, Focşani, Satu Mare ş.a., s-au creat unităţi noi de învăţământ profesional şi s-a diversificat nomenclatorul de meserii din aceste şcoli (. Taylor și J. Bishop, op. cit., p. 59).

În urma elaborării noilor programe speciale s-au editat manuale noi pentru clasele I-X cu contribuţia semnificativă a colectivului „Învăţământ special” din Institutul de Cercetări Pedagogice şi Psihologice din Bucureşti (înfiinţat în 1962, desfiinţat în 1982 şi reînfiinţat în 1990) şi Cluj, a inspectorilor din direcţia „Şcoli speciale” din M.E.C. În 1961 s-a înfiinţat secţia de defectologie la Universitatea Babeş-Bolyai din Cluj) iar la Universitatea din Bucureşti s-a creat un colectiv de psihopedagogie specială care a fost desfiinţat în 1982 şi pus în funcţie în 1990. De asemenea, tot în 1961 s-a creat Institutul Central de Perfecţionare a Personalului Didactic la Bucureşti cu filiale în toată ţara pentru perfecţionarea profesorilor din şcolile speciale.

A doua etapă (1970-1989) s-a caracterizat prin stagnare în ceea ce priveşte asigurarea bazei materiale, desfiinţarea institutelor de cercetări destinate educaţiei şi dezvoltării psihologiei, precum şi a facultăţilor de defectologie din Cluj şi Bucureşti, a Institutului Central de Perfecţionare a Personalului Didactic. O dată cu aplicarea legii nr. 3 din 1970, au fost epuizate sursele de finanţare prin situarea şcolilor speciale pe ultimul loc al priorităţilor, astfel că nu s-au mai procurat proteze auditive şi nici nu s-au mai reeditat manualele şcolare.

A treia etapă a debutat după evenimentele din decembrie 1989, când au luat amploare preocupările pentru recuperarea persoanelor cu handicap, cu sprijin material şi logistic din partea unor organizaţii umanitare din Vestul Europei. Astfel, Crucea Roşie Britanică a dotat toate şcolile pentru surzi cu audiometre moderne portabile şi un număr apreciabil de proteze auditive, s-au creat centre pentru confecţionarea de olive unde au fost angajate persoane surde, s-au acordat burse de studiu pe un an în Anglia, unii profesori au avut posibilitatea să facă vizite de studiu în Anglia şi Danemarca etc. În 1990, au fost reînfiinţate secţiile de psihopedagogie specială în cadrul Facultăţilor de Psihologie şi Ştiinţele Educaţiei de la Universităţile din Cluj, Bucureşti şi Iaşi şi a fost înfiinţat Institutul Naţional pentru Recuperare şi Educaţie Specială a Persoanelor cu Handicap cu sectoare de cercetare, perfecţionare şi curriculum.

Prin înfiinţarea Autorităţii Naţionale pentru Persoanele cu Handicap în 1990 s-au creat premisele pentru dezvoltarea măsurilor de protecţie socială a persoanelor cu nevoi speciale. S-au elaborat legile nr. 53 şi 57 din 1992 privind protecţia socială a persoanelor cu handicap şi, respectiv, pentru sprijinirea încadrării lor în muncă. Aceste legi au fost amendate succesiv în 1999 prin ordonanţă de urgenţă a Guvernului, apoi Parlamentul le-a dat putere de lege în 2002, scoţând din legea 519 prevederile referitoare la pensionare, pe care le-a inclus în Legea 19 din 2000. În acest fel, persoanele surde cu handicap accentuat puteau beneficia de următoarele facilităţi:

• gratuitate cu mijloacele de transport public local de suprafaţă sau cu metroul în Capitală,
• şase călătorii pe an, dus-întors, cu trenul personal, cl. a II-a, cu autobuze sau nave de transport fluvial,
• asistenţa medicală şi medicamente gratuite atât ambulatoriu cât şi pe timpul spitalizării,
• compensarea procurării de proteze auditive o dată la 5 ani prin CNAS,
• indemnizaţie de 50% din salariul minim brut pe ţară pe durata valabilităţii certificatului de persoană cu handicap pentru cei care nu au niciun venit şi pentru cei care beneficiază de pensie de urmaş,
• intrare gratuită la competiţii sportive sau la spectacole în limita locurilor rezervate persoanelor cu handicap,
• „Asociaţia Naţională a Surzilor din România” asigură un interpret în limbaj mimico gestual pentru facilitarea comunicării cu instituţiile statului, începând din 2004. De această facilitate beneficiază persoanele surde în mod gratuit în primele 20 de ore şi apoi contra unei taxe pentru serviciile de interpretare asigurate în continuare. Auzitorii pot beneficia de acest serviciu contra cost.
• Conform legii 343 din 2004, persoanele cu handicap pot beneficia de o indemnizaţie de 30% din valoarea îndemnizaţiei lunare indiferent de veniturile obţinute (care se ridică la suma de 207 lei în anul 2007).
• Persoanele cu handicap accentuat şi mediu se pot pensiona conform legii 19 din 2000 cu 10 ani mai devreme în comparaţie cu persoanele valide dacă au cotizat cel puţin 25 de ani (femeile) şi 30 de ani (bărbaţii) la bugetul de asigurări sociale. Actualmente unele prevederi se află în discuţie deoarece cheltuielile guvernamentale sunt prea mari iar situaţia persoanelor surde din ţările membre ale Uniunii Europene este oarecum diferită de cea din ţara noastră, în sensul că aceştia au mai puţine facilităţi.

La cele de mai sus au fost adăugate şi alte prevederi în conformitate cu Legea nr. 448 din 18 decembrie 2006 privind protecţia şi promovarea drepturilor persoanelor cu handicap, care poate fi considerată una din cele mai bune legi în acest domeniu, ea putând servi ca model pentru o legislaţie similară altor ţări europene (Taylor și J. Bishop, op. cit., p. 65).

Facilităţile enumerate mai sus reprezintă o serioasă economie la bugetul destul de sărac al familiilor de persoane cu handicap şi asigură o modalitate, deşi minoră, de supravieţuire a handicapaţilor fără loc de muncă. În continuare se depun eforturi, mai ales de organizaţiile persoanelor cu handicap, reunite în Forumul Disabilităţii din România înfiinţat în  2003, pentru schimbarea atitudinii societăţii cu privire la integrarea acestor persoane la toate nivelurile, pentru îmbunătăţirea, în continuare, a legislaţiei privind recuperarea, profesionalizarea şi încadrarea lor în muncă, militarea pentru integrarea deficienţilor de auz în sistemul de învăţământ public (mainstreaming) prin înfiinţarea posturilor de profesori itineranţi etc.

Deşi tendinţa generală de promovare a oralismului în şcolile pentru surzi nu a putut fi oprită timp de peste 100 de ani, această politică s-a dovedit falimentară. Limbajul gestual a continuat să existe iar la ora actuală se fac tot mai multe cercetări asupra acestui limbaj. Absolvenții surzi ai învăţământului superior au început de câţiva ani buni să se angajeze în şcolile speciale, pe diferite posturi, servind ca modele de folosire a limbajului gestual. Congresele, seminariile, cărţile şi revistele consacrate limbajului gestual sunt  destul de frecvente. Se manifestă, de asemenea, un interes sporit faţă de formele de manifestare artistică şi culturală ale comunităţii de surzi.

În ultimii ani, se acordă o atenţie mai mare valenţelor formative ale limbajului mimico-gestual prin recomandările Federaţiei Mondiale a Surzilor şi a Parlamentului European care militează pentru formarea de interpreţi în limbajul mimico gestual în toate ţările lumii. De asemenea, părinţii care au copii surzi sunt îndemnaţi să înveţe acest limbaj pentru a comunica de timpuriu cu copiii lor, ştiind că această comunicare timpurie în limbajul natural al copiilor surzi va stimula dezvoltarea ulterioară pe toate planurile a acestor copii. În acest sens, Ministerul Educaţiei şi Ministerul Sănătăţii şi Familiei au elaborat un Ordin comun (nr. 5075 din 3 decembrie 2002 respectiv nr. 721 din 1 octombrie 2002) pentru aprobarea regulamentului privind procedura şi condiţiile de autorizare a interpreţilor în limbajul mimico-gestual şi limbajului specific al persoanelor cu surdo-cecitate (Pr. conf. univ. dr. Constantin Onu, Comunicare şi slujire prin limbajul mimico-gestual, p. 174).