Limba Semnelor Românești este o limbă vie activă și este recunoscută ca un mod natural de comunicare pentru persoanele surde din România. Limbajul este un ansamblu de semne cu structură biplană (semnificant-semnificat/ expresie-conţinut), utilizat de o comunitate (umană sau non-umană), înzestrată cu competenţa de a produce şi/sau recepta semne.

Noţiunea de limbă este o noţiune cu o sferă mai mică, inclusă în cea de limbaj, presupunând un sistem de reguli şi convenţii prin care se realizează dubla articulare.

Lingviştii afirmă adesea că limba presupune „o gramatică”, un cod; în realitate însă, întrucât se admit cele trei niveluri ale limbii instituite de N. Chomsky (fonologic, semantic şi sintactic), se observă că pentru fiecare limbă există un cod fonologic şi unul semantic (fonologia şi semantica nu fac parte din gramatică, deşi sunt părţi indispensabile ale limbii).

Există şi limbaje nonverbale, care nu sunt limbi (limbajele animalelor, al muzicii al picturii, al modei, al semnelor de circulaţie, precum şi limbajele artificiale).

Există o deosebire fundamentală între limbajul animalelor, rezultat al primei articulări, şi celelalte limbaje ce dispun şi de a doua articulare. De regulă, se consideră că un limbaj este rezultat al dublei articulări dacă poate comunica o multitudine cvasiinfinită de combinaţii ce transmit o multitudine deschisă de mesaje.

Astfel, la animale, în prima articulare, există un număr cvasiinfinit de sunete, grupate într-un număr finit, mic de combinaţii, care se repetă. La oameni, în schimb, există un număr cvasiinfinit de sunete, grupate în circa 30 de clase de echivalentă (fonemele, grafemele alfabetului), cu care se realizează un număr cvasiinfinit de combinaţii. Nu toate aceste combinaţii primesc învestitură semantică. (Există, de exemplu, combinaţii ca raslă, cirmă..., care nu sunt cuvinte ale limbii române, nefiind învestite semantic). Cele dotate cu sens formează un număr finit, dar mare de elemente (DEX-ul are circa 75.000 de cuvinte, iar MDA circa 175.000).

Cu acestea, orice vorbitor al limbii române poate forma un număr infinit (finit de timpul destinat comunicării şi de timpul vieţii înseşi) de propoziţii, fraze, texte. Dubla articulare în limbajul muzical sau pictural constă mai degrabă în creativitatea combinaţiilor de sunete, forme şi culori, de armonii, tonuri, nuanţe şi perspective.

Acestea sunt limbaje, în care semnele nu au un conţinut noţional.

Procesul prin care se stabilesc relaţiile sistematice dintre noţiuni creează ceea ce se numeşte „gramatica limbii” şi instituie deosebirea dintre limbi (limbaje care sunt şi limbi) şi limbaje (cele care nu ajung să se structureze printr-o gramatică a semnelor).

Limbajul mimico-gestual, deşi este numit mereu limbaj, este mai degrabă o limbă, întrucât, prin structura sa, transmite mesaje preponderent noţionale.

În cadrul semioticii generale, în care semnele verbale, realizate prin intermediul limbii sunt studiate de lingvistică, ar trebui ca de diversitatea „limbilor”, a dialectelor mimico-gestuale să se ocupe o ştiinţă aparte, mimogestica.

În centrul ei stă analiza naturii semnului gestual (felul în care se instituie convenţia prin care se asociază noţiunea de semn; felul prin care, prin semnele gestuale (structuri, macrostructuri, structuri textuale) se realizează dubla articulare; depistarea tipurilor de coduri după care funcţionează fiecare nivel al unei astfel de comunicări; relaţia dintre coduri şi faptele de „limbă” ca forme de manifestare concretă a „vorbirii”, cum arăta F. de Saussure.