ADAM
Cel dintâi cuvânt rostitde către Dumnezeu sub formă de nume către om: „Adame, unde eşti?” (Facerea 3, 9). Acesta este totodată numele comun tuturor oamenilor, nu nume propriu, care înseamnă în ebraică „pământesc” sau „din pământ”[1].
Adam este primul om zidit de Dumnezeu (Luca 3, 38), părintele neamului omenesc. El a fost plăsmuit din pământ cu mâna lui Dumnezeu, în ziua a şasea (Facerea 1,26-31), ca încoronare a creaţiei, primind suflarea de viaţă nemuritoare prin Duhul lui Dumnezeu. Cinstit cu chipul şi asemănarea lui Dumnezeu, înzestrat cu voinţă liberă şi cu puterea să stăpânească făptura creată (Facerea 2, 15), omul este destinat nemuririi.
Prin pizma diavolului şi din pricina neascultării sale (Facerea 3; Romani 5, 19), Adam a fost izgonit din rai. Prin căderea sa, răul şi moartea au fost introduse în făptura creată şi firea omenească (Facerea 3, 17-24).
În plan simbolic, Sfântul Apostolul Pavel face o comparaţie între Adam, ca preînchipuire al Celui care avea să vină (Romani 5, 14) şi Iisus Hristos, „omul cel nou”, stabilind anumite antiteze: primul Adam, dintâi, ieşit din pămînt, cu trup firesc; ultimul Adam, al doilea, venit din cer, înzestrat cu suflet viu şi duh dătător de viaţă (I Corinteni 15, 45-47)[2].
Potrivit acestei tipologii, există dialectica istorică şi ontologică între Dumnezeu şi om, între creaţie şi mântuire, căci precum prin căderea şi neascultarea unui singur om (Romani 5, 19), Adam, a veni moartea pentru toţi oamenii (Romani 5, 12), tot aşa prin haru unuia singur, Hristos, a venit răscumpărarea care dă viaţă tuturor oamenilor (Romani 5, 17-19).
De aceea, Ortodoxia a insistat nu numai asupra unităţii ontologice a umanităţii, contemplată în mod colectiv în persoana lui Adam, ci şi asupra caracterului dinamic al firii adamice, care este asumată şi transfigurată în persoana divină a Fiului lui Dumnezeu[3]. În Întruparea şi Jertfa Sa, Noul Adam reconstituie starea de nestricăciune pierdută de cel dintâi Adam, omul redevenind „părtaş al firii dumnezeieşti” (II Petru 1, 4).
Execuţia semnului porneşte de la configuraţia de bază a dactilemei A, specifică noţiunilor al căror nume începe cu litera A; palma mâinii drepte este orientată către înainte, degetele sunt strânse în pumn, iar degetul mare atinge tâmpla dreaptă, cu punctul de contact situat în partea de sus a capului, indicând un semn de genul masculin[4]. Gestul este însoţit de verbalizarea mută a numelui „Adam”, eventual de dactilarea numelui acestuia.
[1] Pr. prof. dr. Ion Bria, op.cit., p. 21.
[2] Pr. Victor Aga, op.cit., p. 17.
[3] Ibidem.
[4] Pe considerentul că bărbatul este cap femeii, am gândit că este potrivit să localizăm semnele pentru genul masculin în partea de sus a capului.
Pentru a vizualiza cartea în întregime descarcă aici