PARTEA  I

BISERICA, COMUNITATEA SURZILOR ŞI SOCIETATEA

Capitolul I

 COMUNICARE ŞI COMUNIUNE

1. Comunicare
2. 1. Comunicarea şi ştiinţele comunicării

Oriunde există viaţă trebuie să fie şi comunicare, chiar dacă savanţii nu i-au putut desluşi în toate cazurile mecanismele. Prin firea sa relaţională, omul, aşadar şi surdul, nu poate să nu comunice, el este structural o fiinţă comunicaţională. Omul se poate lipsi pentru o vreme sau pentru totdeauna de cuvântul scris şi chiar de cel rostit, dar nu şi de alte nenumărate forme ale comunicării: un surâs, oglindi­rea în privirile unei fiinţe dragi, o melodie murmurată, rugăciunea, contem­pla­rea. Numai înţelegând exact natura şi virtuţile comunicării, devenim conştienţi de mă­su­ra în care depindem de ea.

Non-comunicarea este imposibilă atâta vreme cât înfăţişarea, vestimentaţia, mimica, privirea, mersul, gesturile şi chiar tăcerile noastre le dezvăluie celorlalţi condiţia socială, temperamentul, obiceiurile, dispoziţia, atitudinile sau emoţiile pe care le resimţim. Acţio­nând într-un cadru cu caracteristici date, indivizii adoptă atitudini şi comportamente deduse din practica interacţiunii sociale, pe care le alter­nează după împrejurări.[1]

Toate tipurile de comunicare au la bază o schemă generală, numită Shannon-Weaver, compusă din: sursă, transmiţător, canal de comunicare, receptor, desti­na­ţie, schemă simpli­fi­cabilă, eventual în: (1) sursă, subiectul care manifestă intenţia de a comunica, (2) receptor, cel către care se îndreaptă actul comunicaţional, şi (3) mesajul transmis sau conţinutul comunicării.[2]

Canalul este afectat de zgomot, semnal parazit care se suprapune semnalului de transmis şi recepţionat (numit semnal închis), pe care-l alterează.[3]

Observăm că mesajul – pe care sursa îl pune la dispoziţie transmiţătorului pentru a fi comunicat prin canalul de comunicare – poate fi foarte complex: gânduri, sentimente, trăiri, stări de conştiinţă, cuvinte. În această perspectivă şi zgomotul poate avea o natură complexă.

Este evident faptul că o comunicare este cu atât mai reuşită cu cât receptorul reuşeşte să primească într-un mod cât mai fidel mesajul transmis. Vom vedea ceva mai departe ce importanţă are în teologie înlăturarea zgomotului din comunicarea interpersonală.

În general, transmiţătorul converteşte mesajul în semnal material transmi­si­bil pe canalul de comunicare. De exemplu, în comunicarea verbală, organele vocale modulea­ză în cuvinte semnificaţii elaborate mental, care emise prin canalul de transmisie, prin aer, ajung la urechile ascultătorului şi sunt decodificate mental în înţelesurile origina­re; dacă însă intervine zgomotul, un semnal sonor deranjant, receptorul poate avea difi­cultăţi de înţelegere a mesajului. În cazul surdomuţilor, comunicarea se face prin limbaj mimico-gestual, pentru care întregul corp poate deveni instrument de codificare a me­sa­jului. Transmiterea se face tot prin aer, iar elementele perturbatoare sunt stimu­lenţii vizuali, intensitatea luminii, absenţa ei sau poziţionarea sursei de lumină în raport cu gesticulatorii (cum ar fi lumina care loveşte direct în ochi).

Există diferite tipuri de comunicare. În general, se vorbeşte de comunicare intrapersonală, interpersonală, diadică, de grup, publică, de masă[4], de comunicare în domeniul ingineriei informaţiei[5], de comunicare animală, de comunicare muzicală, gestuală, plastică, cinematografică, verbală, non-verbală, scrisă, de „comu­ni­care dinco­lo de cuvinte”.[6] Toate acestea sunt manifestări grăitoare ale complexităţii fiinţei umane, fiinţă socială, comunitară prin excelenţă şi comu­nicantă, comunitatea ştiinţifică – spre pildă – satisfăcând exemplar exigenţa unei societăţi a comunicării.[7]

Aspectul cel mai spinos al comunicării rezidă în contradicţia dintre nevoia interlo­cutorilor de a-şi transmite mesaje şi imposibilitatea practică în care se află ei de a emite şi recepţiona altceva decât semnale, inclusiv verbale.

Postularea preponderenţei comunicării verbale se află în vădită contradicţie cu rezultatele recente ale cercetărilor din câmpul kinezicii, potrivit cărora persoa­nele aflate în interacţiune nemijlocită îşi transmit cu precădere mesaje non-verbale. Acestea sunt estimate la circa 65% când se are în vedere numai limbajul gestual, şi la nu mai puţin de 93% atunci când sunt incluşi în această categorie şi parametrii vocali de tipul intonaţiei, ritmului, înălţimii, volumului sonor etc., ce însoţesc expresia verbală, fără a aparţine planului lingvistic propriu-zis. În plus, nu trebuie uitată larga gamă de situaţii în care oamenii sunt nevoiţi să comunice prin mijloace exclusiv non-verbale, ca în cazul mutismului sau al surdităţii unuia dintre parteneri, în cel al aloglaţiei interlo­cu­to­rilor sau al unor contexte situaţionale particular, ca distanţa excesivă, un zgomot de fond puternic, interdicţiile cu carac­ter magic sau religios, ori constrângerile de ordin ludic/artistic, precum în jocurile de societate bazate pe mimarea unor acţiuni sau în spectacolele de pantomimă.[8]

[1] Şi Înţelepciunea lui Sirah surprinde acest aspect: „Din vedere se cunoaşte omul şi din chipul feţei se cunoaşte cel înţelept. Îmbrăcămintea omului, dezvelirea dinţilor, când râde, şi călcătura lui vestesc ce este el.” (Înţelepciunea lui Isus Sirah, 19, 26-27).

[2] Mihai Dinu, Comunicarea, Ed. Algos, Bucureşti, 2000, p. 325.

[3] Zgomotul îşi pierde, în această definire, semnificaţia uzuală de sunet perturbator, regăsind un înţeles mult mai larg, de semnal deranjant, în general compatibil cu natura semnalului util. Spre exemplu, zgomot de imagine este semnalul de tip „pureci”, imagine parazită care interferează cu ima­gi­nea utilă; zgomot radio sunt acele unde electromagnetice care îngreunează recepţionarea unei anu­mi­te unde electromagnetice ori semnalul de recepţionat (semnalul util); zgomot mental pot fi conside­rate acele gânduri perturbatoare care împiedică mintea să se concentreze asupra unei cugetări anume.

[4] Melvin L. De Fleur şi Sandra Ball-Rokeach, Teorii ale comunicării de masă, Ed. Polirom, Iaşi, 1999, p. 27.

[5] Adrian-Traian Murgan, Principiile teoriei informaţiei în ingineria informaţiei şi a comuni­ca­ţii­lor. Ed. Academiei Române, 1988, p. 4.

[6] Capitolul omonim din cartea profesorului Mihai Dinu.

[7] Mihai Dinu, op. cit., p. 51.

[8] Maurice Merleau-Ponty observă că, înainte de a fi în serviciul comunicării, limbajul este „un fel al corpului omenesc de a trăi şi celebra lumea” apud André Vergez şi Denis Huisman Curs de filozofie, Ed. Humanitas, Bucureşti, 1995, p. 100.

Pentru a vizualiza cartea în întregime descarcă  aici