Dacă vom considera că fiecare cuvînt este un semn limgvistic, în vorbirea obişnuită, inclusiv în activitatea şcolară, spunem că respectivul cuvînt semnifică sau desemnează ceva — de exemplu, cuvînttul masă, în limba română desemnează un obiect de mobilier larg răspîndiit, confecţionat de regulă din lemn, servind unor diverse activităţi umane ertc. în mod empiric şi intuitiv, observăm că orice cuvînt al limbii pe care o vorbim prezintă o form ă (pe care o identificăm cu numele lucrului, adică cu ansamblul de sunete pe care îl emitem cînd rostim cuvîntul respetctiv sau pe care îl percepem cînd acesta este rostit de altcineva) şi un conţinut (pe care îl identificăm de regulă cu obiectul la care se referă cuvîntul respectiv sau cu imaginea pe care o evocă în mintea moastră respectivul complex sonor). în realitate, după cum vom vedea, lucrurile sunt mai complicate, căci simpla constatare că un element verbal are o formă şi un conţinut nu ne spune prea mult despre modul cum fumcţionează acesta. Pornind de la această constatare de bun-simţ, Ferdinand de Saussure, Curs..., p. 86, începe prin a arăta că semnul lingvistic „nu uneşte un lucru şi un nume, ci un concept şi o imagine acustică". După cum se poate constată, savantul genevez concepe semnul lingvistic ca pe o entitate psihică alcătuită din două laturi „intim legate" şi reclarmîndu-se reciproc în mod necesar.
Pentru a vizualiza cursul în întregime descarcă aici