Încă de la origini, viaţa omului depindea de funcţia sa de cunoaştere, astăzi, raza de acţiune a mesajelor care ne parvin din mediul înconjurător fiind diferită doar în funcţie de organul receptor. Pipăitul, gustul, mirosul se asociază obiectului lor, care este în general foarte apropiat. Prin simţuri cunoaşterea şi senzaţia noastră ar părea să coincidă. Totuşi, pipăitul este puţin selectiv, noţiuni legate de obiectele atinse (forma, greutatea lor, căldura, rezistenta, textura) sunt amestecate.

Originalitatea aromelor pe care gustul ni le dezvăluie fiecăreia este atât de exclusivă, atât de îndepărtată de orice comparaţie cu norme reperabile sau numai învecinate, încât le repartizăm în patru grupe: amarul, acrul, săratul şi dulcele, la care China adaugă înţepătorul. În mod subiectiv, repartizam parfumurile inhalate prin miros în două grupe elementare: cele plăcute şi cele respingătoare; comparativ cu animalele, pentru care nenumăratele mirosuri din mediu sunt la fel de individualizate ca figurile prietenilor pentru noi.

Alte două simţuri, auzul şi văzul, ne semnalează sursele de informaţie care, în general, nu ne sunt la îndemână. De la mireasma unei flori la sunetul unui clopot şi la scânteierea unei stele, sursa se îndepărtează din ce în ce, cu atât mai mult cu cât, pentru stea, strălucirea ei retrospectiva durează poate de milioane de ani-lumină. Fără îndoiala că puterea văzului îi compensează caracterul conjectural.

În ceea ce priveşte auzul, prin intermediul urechii, se pot recepta circa zece - unsprezece octave în situaţia unui muzician cu experienţă pentru a identifica, la sfert de ton, nota emisă de un sunet auzit.

Leibniz, citând faimoasa maximă scolastică, potrivit căreia nu exista nimic în intelect care să nu existe mai înainte în simţuri, cu excepţia intelectului însuşi, reaşează activitatea gândirii pe prima treaptă a posibilităţii noastre de a percepe semnele. Pliniu afirmase: „Vedem prin mijlocirea spiritului.” Afirmaţia sa, referitoare la aspectul că nu putem înţelege nimic din ceea ce nu evocă vreuna din amintirile noastre, nu putem admite niciun lucru înainte de a-1 putea apropia de un precedent conservat în memoria noastră o regăsim la Platon „Cunoaşterea noastră depinde de o reminiscenţă”, Diderot „Cuvântul durere nu începe să însemne ceva decât în momentul când reaminteşte memoriei noastre o senzaţie pe care am mai încercat-o”, Goethe „Nu vezi decât ceea ce cunoşti”, Cassirer „Nu putem admite existenţa unui lucru dacă nu-i putem atribui o semnificaţie”.

Gestul însuşi este coexistent vieţii şi anterior cu mai multe milioane de ani vorbirii, care nu este decât o modalitate ulterioară a acestuia, localizată la aparatul fonator. Omul primitiv s-a exprimat mai întâi prin gesture, devenite semne pentru apropiaţii săi. Gesturile trebuia să suscite în aceştia din urmă o emoţie de natura identică, de vreme ce omul nu poate înţelege cu adevărat decât ceea ce el însuşi poate repeta, căci semnele astupă hiatul deschis între sensibilitate şi inteligenţă.

 

 

 

Pentru a vizualiza cursul în întregime descarcă  aici