PRECIZĂRI TERMINOLOGICE

Termenii „interpret”, „a interpreta”, „interpretare” au mai multe sensuri. Când un actor interpretează un rol, spunem despre el că dă viaţă unui personaj într-un anumit fel. Noi interpretăm observaţiile cuiva după înţelegerea noastră. Interpreţii închiriaţi de diverse organizaţii acţionează ca ghizi, explicând semnificaţiile locurilor vizitate. Totuşi, nici unul din aceste sensuri nu presupune folosirea a două limbaje sau coduri de comunicare.

Traducere şi interpretare

Termenii enumeraţi mai sus, folosiţi de către auzitori, nu au acelaşi înţeles atunci când sunt folosiţi în terminologia comunicării gestuale.

Interpretarea se referă la procesul de schimbare imediată a mesajelor dintr-o limbă în alta. Limbajele în discuţie pot fi verbale sau gestuale, dar caracteristica defi­ni­to­rie este transmiterea directă şi imediată.

Translaţia - poate fi un termen mai general care se referă la schimbarea mesaje­lor dintr-un limbaj în altul care ar putea avea o formă scrisă, orală sau gestuală. Limba­jele ar putea avea ortografii standard – în formă scrisă – sau nu. În sens tehnic, el se referă la procesul schimbării unui mesaj scris dintr-o limbă în alta. Se poate utiliza şi termenul de traducere.

Transliteraţia se referă la o transcriere a unui text scris dintr-o limbă în cara­cte­rele grafice ale alteia (de exemplu din sanscrită sau chineză în română). Interpreţii în limbaj gestual folosesc acest termen când traduc prin dactileme pentru cei care au un nivel de şcolarizare mai elevat.

Interpretarea simultană descrie cazul cel mai obişnuit în care interpretarea este dată aproape instantaneu după mesajul original. Desigur, interpretarea simultană reală, se întâmplă rareori, din moment ce interpretul trebuie să aştepte să audă expri­ma­rea vorbitorului. În mod obişnuit, interpretul începe „să vorbească” la câteva secunde după vorbitor. Acest decalaj minim permite să denumim procesul simultan. Este de aşteptat ca interpretarea simultană să fie integrală adică fiecare idee să fie interpretată în formă completă aşa cum este dată de sursa originală.[1]

Pentru interpretarea în limbajul verbal se folosesc cel puţin trei metode simultane:

1. Şoptirea, când un interpret va şopti pentru un individ sau un grup mic de oameni. Această metodă a fost folosită înainte de dezvoltarea tehnicii care utilizează microfonul şi casca.
2. Interpretarea dintr-o cuşetă izolată fonic, folosită acum pe scară largă la întrunirile ştiinţifice, diplomatice sau guvernamentale internaţionale. Inter­pre­ţii ocupă cuşete separate în care vorbesc la microfoane ataşate la un sistem de căşti aşezate lângă fiecare scaun. În general, aceste cuşete sunt ridicate mai sus de înălţimea podelei pentru a avea o vizibilitate bună asupra diapozi­ti­velor, retroproiectoarelor etc. Acest sistem permite vorbitorului să se adre­seze unui grup de ascultători din diferite ţări pe o temă de interes comun. Ascultătorii pot auzi cuvântarea fie în limba originală, fie în limba dorită fără să fie nevoie de repetarea mesajului.
3. Traducerea după texte văzute este un caz special de interpretare obişnuită în care un text scris este sursa interpretării dintr-o limbă în alta. Se foloseşte mai mult la conferinţe ştiinţifice. Această variantă este utilă pentru surzi, când interpretul citeşte un text şi-l interpretează în limbajul gestual.[2]

Interpretarea consecutivă presupune capacitatea interpretului de a repeta mesajul în limbajul ţintă, după prezentarea vorbitorului. Interpretarea poate să intervină după o propoziţie, o frază sau după întreaga cuvântare. Se foloseşte mai ales la tribunal, când se pune întâi întrebarea ce apoi este tradusă, după care se dă răspunsul care este tradus la rândul lui. Timp de mulţi ani, interpreţii au considerat această formă ca fiind superioară interpretării simultane. De obicei, interpretul este ajutat de notiţe, pregătite în timp ce-l ascultă pe vorbitor. Aceste notiţe (abrevieri, simboluri, relaţii) ajută memoria interpretului.

În cazul limbajului gestual, acest sistem de notiţe nu poate fi folosit datorită unor dificultăţi practice legate de sistemul de notare al limbajului gestual. Interpretul nu poate să privească în acelaşi timp la persoana surdă care gesticulează şi la caietul cu notiţe.

Când un interpret nu are o pregătire specială şi este folosit să însoţească o persoană sau un grup de persoane la şedinţe, excursii şi alte activităţi avem de-a face cu un interpret de relaţie.

Când un interpret depinde de alt interpret pentru a-şi realiza sarcina avem o situaţie de interpretare în ştafetă. De exemplu, când un interpret traduce din rusă în engleză şi altul din engleză în spaniolă pentru a se realiza interpretarea din rusă în spaniolă. În mod similar, un interpret surd poate face o interpretare tactilă pentru un membru surd-orb din audienţă, folosind un interpret gestual  sau vorbitor pentru a se realiza o interpretare tactilă.[3]

[1] Interpreting for Deaf People, U.S. Dept of New Portland, Maine, 1965, p. 15-17.

[2] Ibidem, p. 21-23.

[3] Ibidem, p. 23-24.

Pentru a vizualiza cartea în întregime descarcă  aici