- Profilul psihopedagogic al persoanei surde
Rezoluţia O.N.U. pentru decada 1983-1992 defineşte deficienţa ca fiind orice pierdere sau anomalie a structurii sau funcţiei psihice, fiziologice sau organice (anatomice); incapacitatea este consecinţa deficienţei, restricţie sau lipsă a posibilităţii de a efectua o activitate în parametrii normali; handicapul este dezavantajul rezultat din deficienţă sau din incapacitate care limitează sau împiedică îndeplinirea unui rol care este normal în raport cu vârsta, sexul, factorii sociali şi culturali. Atunci când se vorbeşte despre surzenie şi surzi, se abordează două puncte de vedere. Unul, cel mai vechi şi cel mai răspândit, este pur medical. Conform acestuia surzii sunt un grup de persoane cu deficienţă de auz care au probleme psihologice şi de învăţare datorită pierderii de auz şi dificultăţilor de comunicare. Celălalt este socio-cultural, mai nou ca formulare, dar care recunoaşte pe deficienţii de auz ca un grup de persoane care au un limbaj comun şi o cultură comună. Pornind de la aceste două definiţii diferite se concretizează atitudinea societăţii auzitorilor faţă de surzi în legislaţie, în politicile educaţiei speciale, în atitudinea faţă de limbajul mimico-gestual şi faţă de formarea şi afirmarea comunităţii de surzi ca grup etnic şi minoritate lingvistică. Punctul de vedere medical a cauzat apariţia surdologiei cu ramurile surdopsihologiei şi a surdopedagogiei (sau surdodidactică), în câmpul mai larg al defectologiei sau psihopedagogiei speciale. Din această perspectivă surdul este o persoană anormală care nu dispune de un minim al capacităţii auditive care să-i dea posibilitatea de a fi ajutat să înţeleagă vorbirea, chiar şi cu o proteză auditivă. Prin diferitele mijloace corectiv-recuperative, medicale şi educaţionale, în special, surdul trebuie adus la o stare cât mai aproape de normalitate în vederea integrării socio-profesionale cât mai adecvate. Aceasta înseamnă că surdul nu este recunoscut decât ca persoană handicapată, care trebuie ajutată să se integreze în societatea auzitorilor, singura societate cu drepturi depline, al cărei mod de viaţă nu este pus la îndoială. Împreună surzii pot fi, cel mult, un grup de handicapaţi, nu o comunitate care posedă o istorie, o limbă şi o cultură. Este normal să fii o persoană auzitoare. În principiu, noi toţi putem auzi, cu toate că o persoană deficientă de auz nu aude aşa bine, iar o persoană surdă aude foarte slab. Astfel, o persoană deficientă de auz este o persoană auzitoare care funcţionează slab – o deviantă. Cărţile de specialitate vorbesc, în cel mai bun caz, de folosirea limbajului mimico-gestual ca metodă în educaţie, premergătoare achiziţiei limbajului vorbit, a cărui folosire adecvată exclude gesticulaţia. Alt mod de a-i privi pe surzi în materia disciplinelor menţionate nu există. Mai degrabă pot fi găsite definiţii ale surzeniei şi ale muţeniei. Astfel, „surditatea este urmarea unui defect organic instalat la unul din segmentele aparatului auditiv, iar mutitatea este consecinţa principală a defectului primar.” Constatându-se faptul că mutitatea nu însoţeşte întotdeauna surzenia, se face diferenţa între surdomut şi surdo-vorbitor care este o persoană asurzită după învăţarea limbajului vorbit sau demutizată. Limbajul ştiinţific şi cel obişnuit conţine termeni precum: surdomut, surdo-vorbitor, surd, deficient de auz, disfuncţional auditiv, hipoacuzic, handicapat de auz, asurzit. În România, estimativ, la ora actuală sunt peste 30 000 de deficienţi de auz (surzi şi hipoacuzici), dintre care peste 5000 în şcolile speciale. Frecvenţa surzilor în societate diferă în funcţie de manifestarea factorilor care cauzează deficienţa.
Pentru a vizualiza cursul în întregime descarcă aici