PERSOANA SURDĂ, ÎNTRE ETICHETA DE „HANDICAP / NEVOI SPECIALE” ŞI STATUTUL DE „MINORITATE LINGVISTICĂ”

 

În orice demers ştiinţific, studiul comunicării şi al personalităţii reprezintă fundamentul cunoaşterii şi al aprecierii subiectului. Aceasta pentru că, atât comunica­rea, cât şi personalitatea definesc fiinţa umană şi, totodată, creează contextul existenţei sale sociale, motivaţia pentru activitate, pentru implicare şi desăvârşirea compo­nen­telor, pentru modul în care se integrează şi se raportează la propriile expectaţii.

Fără a avea importanţă ce limbaj sau dialect vorbim, comunicarea reprezintă cheia ce dă sens lumii noastre şi ne face să fim în contact cu ceilalţi. Prin limbaj avem marea forţă de a descrie lumea, de a reflecta asupra ei şi de a o analiza, de a exprima raportu­rile noastre cu această lume, cu alţii, cu noi înşine. Limbajul este unul dintre cele mai specifice mijloace umane folosite în comunicarea interpersonală.

Într-o societate tot mai „informatizată” şi mai „informaţionalizată” în care deprinderi, altădată comune, presupun o codificare şi o decodificare tot mai complexă a informaţiei şi, ca atare, utilizarea unor achiziţii cognitive superioare, categorii tot mai largi ale populaţiei nu se mai pot ridica la acel minim de abilităţi impuse de existenţa cotidiană şi manifestă tendinţe centrifuge de abandon şi refugiu în comportamente pseudo-compensatorii sau autodistructive.

Cu atât mai vulnerabilă este existenţa persoanelor cu deficienţă de auz care nu dobândesc un mijloc de comunicare fluent pentru a le permite accesul la informaţie. Persoana deficientă de auz trăieşte într-o lume a liniştii absolute; este lipsită total de contactul latent cu pulsaţiile marii societăţi, ceea ce determină o permanentă însingu­rare, doar relativ compensată prin vedere. Problema instruirii şi educării deficienţilor de auz în învăţământul obişnuit, împreună cu auzitorii a fost abordată de specialişti mai mult din punct de vedere teoretic sau ca un deziderat cu un final utopic.

Studiul funcţionării gândirii şi limbajului persoanelor surde poate clarifica întrebarea filosofică şi ştiinţifică dacă există o relaţie între limbaj şi idee, gândire; dacă sunt dependente una de cealaltă, sau sunt independente. Această întrebare are, de asemenea, o semnificaţie practică. De exemplu, dacă limbajul este diferit de gândire atunci orice alte diferenţe sau neajunsuri în dezvoltarea cunoaşterii vor afecta în consecinţă achiziţiile limbajului şi invers.

S-a presupus că deficienţii de auz sunt lipsiţi de limbajul simbolic şi astfel dezvoltarea cognitivă poate fi examinată în absenţa acţiunii limbajului. În ciuda diferenţelor, cercetătorii au demonstrat că nu există nici o deosebire în ceea ce priveşte operaţiile formale între grupurile de surzi şi cele de auzitori şi că funcţionarea logică în stadiul operaţiilor formale nu necesită un sistem de simbolizare verbală.

 

 

 

Pentru a vizualiza cartea în întregime descarcă  aici