Centrul de Cercetare şi Promovare a limbajului mimico-gestual

Limbajul natural al Surzilor din România este limbajul mimico-gestual românesc. La acesta pot accede direct copiii surzi, dacă le este intermediat accesul la limbaj prin contact cu adulţi şi cu alţi copii care îl folosesc. Limbajul mimico-gestual este un sistem vizual şi lingvistic, adică perceput vizual şi produs prin mijloace gestuale ale corpului. S-ar părea că ambele aspecte ale acestei descrieri au influenţat căile prin care limbajul s-a dezvoltat de-a lungul timpului.

Subiectul pe care îl tratează acest curs este acela al importanței mimicii în în actul comunicării în și din limbajul mimico-gestual românesc și nu numai.

Suntem cu toţii familiarizaţi cu folosirea comunicativă a gesticulaţiei umane. Oricum, auzitorii sunt, de obicei, mai familiarizaţi cu mimica ce însoţeşte limbajul vorbit, decât cu mimica folosită ca mijloc primar de limbaj gestic.

Mimica reprezintă modul în care trăsăturile feței redau trăirile unei persoane. În timpul unui discurs, pentru a ajuta la câștigarea încrederii publicului, mimica nu trebuie să intre în contradicție cu cele spuse.

În cursul dialogului, cuvântul şi gestul, inclusiv mimica, formează un corp comun. Calea de comunicaţie este plurimodală:

• optico-vizuală (cu predominanţă la deficienţii de auz);
• acustico-auditivă (cu predominanţă la deficienţii de văz);
• kinetico-tactilă (cu predominanţă în deficienţele senzoriale asociate, la orbii surdomuţi).

Deficienţa de auz produce o perturbare la nivel funcţiilor de recepţie şi expresie a comunicării verbale, ceea ce influenţează negativ interrelaţiile personalităţii şi com­por­tamentul individului.

Comunicarea gestuală este fundament şi baza înţelegerii în majoritatea cazurilor. Ea se perfecţionează şi se modifică în raport cu capacităţile psihice şi specificul personalităţii deficientului precum şi în funcţie de potenţialul comunicaţional al grupului cu care interacţionează. Aceste modificări privesc în mod deosebit:

• rapiditatea desfăşurării gesturilor;
• elaborarea lor cu participarea mai extinsă sau mai redusă a componentelor motrice;
• simplificarea unor gesturi;
• înţelegerea lor prin perceperea parţială (a începutului sau sfârşitului).

Formele arhitecturale ale unui templu, frescele, icoanele, obiectele de cult nu sunt puse alături pur şi simplu, ca obiectele unui muzeu, ci, asemeni mădularelor unui trup, trăiesc întru aceeaşi tainică viaţă, sunt integrate misterului liturgic.

Icoana ortodoxă, definită ca echivalent plastic al mesajului evanghelic şi totodată ca expresie a vieţii liturgice, se integrează ca atare în Tradiţia Bisericii, de aici decurgând şi caracterul normativ, atributul canonicităţii cu care este investită. Puternică forţă de propovăduire şi expresie a dogmelor, icoana se supune regulilor transcendente ale viziunii eclesiastice.

Sfântul Ioan Damaschin defineşte icoana în felul următor: „Icoana este o asemănare care înfăţişează originalul; cu toate acestea, este oarecare deosebire între icoană şi original, deoarece icoana nu se aseamănă întru totul cu originalul.”[1] Sunt mai multe feluri de icoane. Fiul este icoana (chipul) Tatălui (Coloseni 1, 15); în Logosul divin se află icoana celor ce vor fi făcute; lucrurile văzute sunt icoane ale celor nevăzute şi lipsite de forme; icoane sunt cele care prevestesc sau preînchipuie cele viitoare (chivotul închipuie pe Născătoarea de Dumnezeu); icoane sunt şi cele ce amintesc de lucruri trecute pentru a le avea drept pildă a binelui sau a răului. Acestea din urmă sunt fie scrise, cărţile, fie sunt diferite obiecte: vasul cu mană, chivotul, toiagul.[2]

Sensul comunicării se întregeşte în comuniune. De altfel, verbul latin communico are o semnificaţie mai adâncă, nelimitându-se la „a nota contactul, legătura – inevitabil superficială şi neangajantă”: el înseamnă a face comun ceva, a împărtăşi, a uni.[1] Limba noastră a preluat sensul unificării, al împărtăşirii, „sens pe care l-a gravat într-un cuvânt vechi şi nealterat de graba şi superficialitatea modernilor”, cuminecare; „Comunicarea este de ceva, cuminecare este în sânul a ceva, întru ceva”.[2] Experienţa supremă de comunicare a lui Dumnezeu către om este dăruirea Sa reală, personală, în Hristosul euharistic, sub forma trupului şi a sângelui, în Taina Cuminecării, Cuminecarea întru Hristos, cu Hristos, koinonia, este înălţimea ameţitoare a deplinei comuniuni între Dumnezeu şi om, experienţa îndumnezeirii omului. Nu oricine se poate însă apropia.

Omul trebuie să mărtu­ri­seas­că şi să-şi conducă viaţa potrivit dreptei credinţe: o viaţă „nebruiată”, înteme­iată pe o învăţătură „nebruiată”. Bruiajul (păcatul) face imposibile comuni­ca­rea şi comuniunea, ba chiar cuminecarea euharistică, fapt exprimat prin vechiul sens al excomunicării, cel de neparticipare la cina euharistică. O asemenea întemeiere, în credinţă şi euharistie, permite şi realizarea comuniunii între oameni, în Biserica lui Hristos: „o pâine, un trup suntem cei mulţi: căci toţi ne împărtăşim dintr-o pâine”, spune Sfântul Pavel. Comunicarea euharistică este comuniunea cea mai profundă a omului transfigurat cu Dumnezeu şi cu semenii.