Încă de la începuturile omenirii, a existat un acord unamim cum că gesturile manuale au fost prezente în comunicare, însoțind limbajul sonor.
Folosirea formelor de comunicare constituie o componentă a moștenirii naturale a ființelor umane, așa cum este și cuvântul emis verbal.
Mișcările mâinii, feței și ale corpului sunt folosite aproape inconștient în conversația cotidiană, pentru a accentua sau a ilustra ceva care nu este prezent. Treptat, odată cu evoluția omenirii, gestul instinctiv a dobândit valori noi, fiind emis în mod conștient și voluntar, iar la persoanele surde s-a transformat într-un limbaj propriu.
Modalități de comunicare cu deficienții de auz De-a lungul istoriei surdopedagogiei, s-au folosit mai multe metode de comunicare, ce se diferențiază în funcție de accentul pe care îl pune fiecare dintre ele pe scris, citit, vorbit, dactileme, gesturi.
Metoda orală sau oralismul tradițional își are rădăcinile în istorie. Limbajul este predat într-un mod logic, sistematic, el este desfăcut în elementele de bază și apoi prezentat copilului în ordinea logică a adultului și nu a copilului.
Scrisul are un rol major, deoarece, în concepția adulților, el putea oferi o imagine clară a limbajului care a fost predate.
Limbajul este încă predat cu ajutorul planificării proceselor sau secvențelor structurale.
Elementele manuale destinate comunicării cu persoanele cu deficiență de auz sunt create artificial, sunt convenționale și, deci, diferite de gesturile naturale, spontane.
Oriunde există viaţă trebuie să fie şi comunicare, chiar dacă savanţii nu i-au putut desluşi în toate cazurile mecanismele. Prin firea sa relaţională, omul, aşadar şi surdul, nu poate să nu comunice, el este structural o fiinţă comunicaţională. Omul se poate lipsi pentru o vreme sau pentru totdeauna de cuvântul scris şi chiar de cel rostit, dar nu şi de alte nenumărate forme ale comunicării: un surâs, oglindirea în privirile unei fiinţe dragi, o melodie murmurată, rugăciunea, contemplarea.
Numai înţelegând exact natura şi virtuţile comunicării, devenim conştienţi de măsura în care depindem de ea.
Non-comunicarea este imposibilă atâta vreme cât înfăţişarea, vestimentaţia, mimica, privirea, mersul, gesturile şi chiar tăcerile noastre le dezvăluie celorlalţi condiţia socială, temperamentul, obiceiurile, dispoziţia, atitudinile sau emoţiile pe care le resimţim.
Acţionând într-un cadru cu caracteristici date, indivizii adoptă atitudini şi comportamente deduse din practica interacţiunii sociale, pe care le alternează după împrejurări.
(1)
Limba Semnelor Românești este o limbă vie activă și este recunoscută ca un mod natural de comunicare pentru persoanele surde din România. Limbajul este un ansamblu de semne cu structură biplană (semnificant-semnificat/ expresie-conţinut), utilizat de o comunitate (umană sau non-umană), înzestrată cu competenţa de a produce şi/sau recepta semne.
Noţiunea de limbă este o noţiune cu o sferă mai mică, inclusă în cea de limbaj, presupunând un sistem de reguli şi convenţii prin care se realizează dubla articulare.
Lingviştii afirmă adesea că limba presupune „o gramatică”, un cod; în realitate însă, întrucât se admit cele trei niveluri ale limbii instituite de N. Chomsky (fonologic, semantic şi sintactic), se observă că pentru fiecare limbă există un cod fonologic şi unul semantic (fonologia şi semantica nu fac parte din gramatică, deşi sunt părţi indispensabile ale limbii).
Există şi limbaje nonverbale, care nu sunt limbi (limbajele animalelor, al muzicii al picturii, al modei, al semnelor de circulaţie, precum şi limbajele artificiale).
